Sticlarie

Dimineața devreme

Printre transperante intră fâşii de lumină. Pleoapele’i sunt grele. Se aud zgomotele bine cunoscute din casa. Farfurii puse pe masa, murmurul parintilor care pregatesc masa.
Usa de la camera lui se deschide. Mama lui Tomei ii pune o mana calda pe frunte. E timpul sa se scoale, la ora 6 si jumate, in fiecare zi. In fiecare zi lucratoare adica, de luni pana sambata, la ora 6 si jumatate, se scoala pentru a merge la scoala.

Se da jos din patul cald si’si promite un somn bun dupa’miaza la’ntoarcerea acasa. In fiecare zi isi promite un somn bun si in fiecare zi, ca un facut, nu reuseste sa se tina de promisiune. Sunt atatea atractii care’i fura timpul, si seara vine repede. Acum insa e abia dimineata.

Si e toamna.

Deschide geamul larg si priveste afara la evenimentele bine cunoscute: vecinul din blocul de vis’a’vis (de la etajul 2) isi pregateste mancarea in bucatarie.. laptarul trece pe trotuar cu sticle de lapte in rucsac.. vecinul isi incalzeste Skoda 120, maro.. (tipicar, dupa ce si’a impachetat husa de la masina, cu aceleasi miscari robotice).

La şcoală

Tramvaiul 14 este plin ochi. Nici un alt tramvai nu se zareste la capat. Tomei reuseste sa se strecoare inauntru. Dimineata de toamna e friguroasa, e mai bine inauntru decat pe scara tramvaiului.
Priveste lumea din jur. Fețele cunoscute, obosite, ale oamenilor. E ora 7 si 20 dimineata. La ora 7 si 50 incepe ora de romana. Ora nu prea’l pasioneaza insa in pauze se joaca ping-pong pe catedra profesorilor. Tot pe catedra se joaca fotbal cu 3 banuti. Un banut trebuie dat printre ceilalti 2, fara a’i atinge – cu dibacie, si tot asa pana se ajunge la poarta adversa (poarta este formata de degetul gros si cel mijlociu al adversarului – iar degetul aratator este portarul), iar acolo trebuie sa dea gol. Are cei 3 banuti in buzunarul de la piept al hainei scolare.
Haina asta nesuferita trebuie sa o poarte mereu. Acum toamna e tocmai bine, dimineata e frig. Insa vara transpira din cauza ei. Ar arunca’o odata, insa atunci mama i’ar fi chemata la scoala. Si atunci nu ar mai putea sa se duca la joaca.. si nu ar mai putea sa rezolve misterul Sticlariei.

Dupa ore a zabovit cu tipul ala inalt si blond care sta mereu singur in ultima banca de pe randul de la fereastra; tipul care nu’si face lectiile si care are mereu in ghiozdan un singur caiet studentesc. Pe caietul ala scrie la toate materiile. Si parca nici hainele nu’i sunt la fel de apretate ca ale celorlalti copii. Si nu poarta nici cravata de pionier la gat. Si are parul mereu ciufulit. Iar copiii spun ca repeta clasa a treia oara.
Insa tipul are multe surprize ciudate din revistele Pif. Si cea mai speciala e un bumerang.
Asa ca Tomei a stat cu el sa vada daca bumerangul vine inapoi.

S’au dus amandoi langa bazinul de inot de langa scoala. Bazinul asta de inot este febletea scolii desi nici unul din copii nu l’a vazut plin. Spun elevii mai mari ca ar fi fost umplut intr’o vacanta de vara. Si ca niste copii s’au imbolnavit de la apa. Asa ca cei din Administratia Scolii Nr. 56 au hotarat si nu l’au mai umplut de’atunci.

Langa bazinul de inot sunt locurile pentru spectatori. Mereu s’au intrebat oare cati spectatori s’au adunat acolo?
Acum bazinul e gol. De fapt e plin de frunze uscate. Peretii de marmura sunt curati, spalati de ploile toamnei.
Peste gardul scolii, intr’unul din capetele bazinului, e un Institut de Proiectari, inalt si frumos. Are 11 etaje. Ar vrea sa mearga la ultimul etaj ca sa vada cum se vede scoala si bazinul de sus.

Tipul blond s’a pregatit indelung pentru aruncarea bumerangului. L’a slefuit inca o data. Apoi a imitat de cateva ori miscarea. A mai recitit instructiunile de manuire din revista Pif pe care o adusese special pentru acea ocazie. Si intr’un final l’a aruncat.

O clipa de neuitat i’a ramas intiparita lui Tomei pe retina ochilor, si in amintiri.
Bumerangul a descris o traiectorie ciudata, ca un cerc turtit – imens, pe deasupra bazinului de inot, parca peste toate casele dimprejur, dupa care s’a intors la cativa metri de noi. Tipul l’a prins cu un gest mandru in mana stanga.
Apoi nu l’a mai aruncat. A zis ca’i e frica sa nu’l scape la a doua aruncare!
Drumul spre casă

Tramvaiul 14 a venit de cateva ori dar Tomei nu s’a putut agata de nici o scara. Era unul urcat si pe tamponul din spate.
Inca un tramvai apare in zare si nu e nimeni pe scara. Tomei se roaga sa’l poata lua ca sa ajunga la timp acasa. Mama il suna la telefon la ora 3. Atunci trebuie sa fie deja acasa. Trebuie sa manance si sa se apuce de lectii. Altfel nu poate ajunge astazi in Sticlarie.

Tramvaiul opreste in statie. Lumea se buluceste. Se repede si Tomei si apuca una din barele ajutatoare, isi pune piciorul stang pe un colt al scarii, si gata. Nimic nu’l misca de acolo pentru cele 6 statii pe care tramvaiul le are pana acasa la el.

Mereu i’a placut sa mearga pe scara tramvaiului cand vine de la scoala toamna. E o lumina blanda si cenusie in aer. Soarele e cumva timid si ascuns dupa blocurile bulevardului.

Ajuns acasa urca cu greu scarile. Piciorul in care a stat pe scara tramvaiului il doare surd. Ar fi culmea sa nu poata iesi afara diseara din cauza tramvaiului!

Se dezbraca, isi face 2 ochiuri, frunzareste printre manualele de scoala, scrie cateva randuri pe caiete.. bineinteles ca uitat de somnul pe care si l’a promis dimineata, si in final isi spune ca e de’ajuns. Isi face de lucru cu difuzorul ala prin care aude radioul din sufragerie direct la el in camera; cam distorsioneaza uneori insa nu stie ce sa’i faca. Il lasa balta.. merge si’asa.
Si atunci isi aduce aminte! Sticlaria.

Intre timp durerea din picior a trecut.

Parintii lui intarzie. Au o sedinta de Partid, asta inseamna ca vor fi acasa la ora 7 seara.
Acum e ora 5. Are destul timp. Se incalta rapid si se rostogoleste la vale pe scarile blocului.
Ajuns afara o coteste rapid dupa colt si se intreaba pe cine sa mai ia cu el!

Nici nu sfarseste bine gandul ca il vede pe Adi care linge o vafă de vanilie. Pornesc impreuna.
Sticlăria

Tomei si Adi trec printre blocurile de 10 etaje, printre parcari si spatii verzi ordonate, pana ajung la zidul fabricii. Aici aleg drumul serpuitor pe langa gard. Turnul de apa al fabricii ramane in urma lor. Cei doi prieteni se grabesc. Se intuneca mai devreme acum si Sticlaria e in fundul parcului ala. Acolo umezeala si intunericul sunt la ele acasa.

Ajung in buza scarii.
O scara cu trepte din beton, roase de vremuri, si cu o balustrada din fier pana jos. Scarile, cam 35 la numar, se termina cu 2 – 3 trepte stricate complet. Numai pamantul le inlocuieste si cand ploua nu ai cum sa cobori chiar daca te tii de bara de fier.
Privesc parcul fara sa coboare. O mare de varfuri de copaci li se arata in fata. O boare pluteste usor peste copaci si aerul tare le strange pielea bratelor. Cand vor ajunge la baza scarii va fi frig deja si vor simti ca noaptea e si mai aproape. Deşi e toamnă, copacii nu au lepădat toate frunzele. Acolo jos te simti ca in padure.

Baietii trebuie s’o taie prin parc pana la gardul din partea opusa.. in fundul ala e Sticlaria!

In mijlocul parcului este o balta. Parcul nu are alei, are numai poteci – mai late sau mai inguste. Parcul e locul ideal de joaca, fie vara fie iarna, desi nu sunt leagane sau balansoare.
Este insa o insula pe care ajungi trecand peste un pod boltit, podul are 5 scari in fiecare parte.
Insula e inconjurata de o balta plina de matasea broastei. Broastele orăcăie acolo la orice ora.. acolo e casa lor.

Primavara e loc de studiat mormolocii.
Vara sunt jocurile cu țevile cu cornete facute agil din jumatate de pagina de caiet dictando (pentru ca e mai subțire decat pagina caietului de matematica).
Toamna taina Sticlariei le roade mintile.
Iarna e plin de derdeluşuri.

Balta aia isi are si ea povestile ei. Odata au vazut acolo un trup umflat de apa. Trupul a stat acolo zile intregi. Apoi l’au luat politistii.
Ei nu au mai facut baie in balta vara aia. Le era frica.
Baietii au trecut pe langa pod si s’au dus drept spre gardul din fundul parcului.
Acolo gardul e facut in varful dealului. Un gard de beton din grinzi puse una peste alta. Gardul e usor de sarit. Numai ca de partea aialalta e Sticlaria.

Sticlaria..
O mare.. dealuri.. vai.. varfuri.. si ascuțimi nenumarate de sticle sparte.
Gardul trebuie sarit cu grijă dincolo. Sticlele sparte sunt peste tot. Nu se opresc decat odata cu cealalta fabrica.
Cioburile au toate culorile: sunt de la sticle de bere sau de lapte, sticle de medicamente sau tuburi de termometre (unele cu mercur inca prelingându’se – Tomei isi luase mai demult niste mercur de aici).
Odata gardul sarit, aventura, desi dorita si asteptata, e gata. Paradox!

Mersul pe mare, dealuri, vai, varfuri si ascutimi nenumarate de sticle sparte e anevoios. Nu ai voie sa cazi. Nu ai voie sa pui mana nicaieri – fara sa te uiti inainte. Nu poti sa aluneci.
Si mai e si paznicul care poate veni orişicând. Paznicul are un costum cauciucat care’l protejeaza pana la umeri. El poate fugi dupa ei. L’au vazut odata. Au avut noroc ca erau langa gard!
Ei insa nu pot fugi. Aici nu poti decat sa pasesti usor ca pisicile. Nici gandurile nu le mai stapanesti. Toata fiinta iti este concentrata pe pasul urmator.
Daca cobori o panta de cioburi si cateva aluneca sub pasul mai greu, si daca cazi, poti doar sa speri ca mana nu ti se duce instinctiv sa suporte caderea.
Daca urci si vezi paznicul, si esti departe de gard, fuga devine o loterie in care rezultatul e totdeauna cunoscut. Tu pierzi: ori cazi ori te prinde paznicul!
Nu a reusit niciodata sa mearga mai mult de 2 – 3 dune de cioburi. Drumul prin cioburi, si frica de cadere si de paznic, erau prea mult!

Baietii au urcat o panta de sticle sparte. Inimile le bat nebuneste in piepturi. Noaptea e aproape. Puterile lor scad iar misterul Sticlariei se disipa odata cu venirea nopții. Se intreaba pe unde o fi paznicul. Frica ii trimite inapoi.

Gardul e acum in urma. Pamantul reavan e sub picioarele lor. Au trecut si nesabuinta asta insa se simt liberi. Vor putea povesti si celorlalti cum au sarit Ei gardul Sticlariei in buza noptii. Vor fi invidiati, si in curand depasiti pentru ca si altii se vor aventura la randul lor.

E noapte cand ajung inapoi in scara blocului. Maine e o noua zi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s